Amintiri din trecut - Partea 2

    Partea 2

   Acum mai mulți ani în urmă, eram elevă la un liceu din Vaslui, într-o clasă care nu-mi plăcea deloc. Colectivul era format din copii agresivi, aroganți, foarte gălăgioși, spre zornăitori, care se credeau superiori și alte imbecilități de genul ăsta. Simțeam o incompatibilitate atât de cruntă încât uneori îmi venea să mă ridic din bancă și să plec pur și simplu. Doar că nu puteam să fac asta ...

Am rugat-o pe mama mea timp de 2 ani, plângând și implorând-o, să mă mute în altă clasă, cu oameni normali, spunându-i că nu am cum să mă integrez vreodată în acel colectiv, că sunt persecutată de către profesori, că simt o tristețe aproape dureroasă când sunt în clasă. Nimic nu a convins-o. Pe vremea aceea traumele copiilor nu prea erau luate în seamă, deși mama mea era profesoară. Cât despre profesori, ea spunea că sunt doar exigenți.

În fine, după vreo 2 ani m-am obișnuit să fiu un fel de outsider. Și așa nu sunt eu prea exuberantă ci mai degrabă genul low profile. 

Și eram prietenă cu Oltița.

Vreau să specific că voi vorbi doar despre mine aici, nu cred că pot susține cauza altcuiva, mai ales a cuiva care nu mai este.

Așadar, învățam. Asta era prioritatea number one. Mai făceam și meditații, în special la matematica, unde aveam note mici la școală. Părinții mei au vrut să se asigure că nu sunt o elevă de nota 5 sau 3 și au cerut evaluare de la un profesor de matematică ce preda la un alt liceu. Acesta le-a spus că eu sunt o elevă de nota 9 sau 10 la matematică și atunci ne-am calmat toți. Inclusiv eu. 

Deși nu cred că voi înțelege vreodată de ce trebuie să fii atât de dobitoc încât să-ți bați joc de niște copii. În fine ...

Cum am spus, eram prietenă cu Oltița. Ea era o fată frumoasă și inteligentă și suferea din cauza colegilor de clasă. Dar noi două aveam suferințe diferite. Ea își dorea să se integreze însă nu reușea, în timp ce eu nu-mi doream deloc asta. Și nu prea o înțelegeam. Se vedea clar că erau diferențe din toate punctele de vedere între ea și colegii de clasă. Ea fiind o persoană bună, blândă, empatică, absolut deloc arogantă. Colegii fiind exact opusul, ca să spun așa.

Eu aș fi vrut să plec naibii din clasa aia, aș fi făcut-o dacă aș fi putut, ea voia să rămână, nu cred că ar fi plecat.

Revenind la mine. Experiența aceasta de 4 ani nu m-a marcat însă definitiv. Este o înșiruire de amintiri neplăcute, am fost permanent supusă unor traume, stima de sine era destul de scăzută la sfârșitul liceului, însă nu s-au produs leziuni permanente.

Cred pur și simplu că nu am profil de victimă.

Am început să-mi revin după ce am luat examenul la facultate cu media peste 9, apoi în timpul facultății a fost frumos, m-am măritat în anul I de facultate. Practic în primul semestru, în noiembrie 1979.

Niciodată pe parcursul vieții mele nu m-a mai persecutat cineva. Stima de sine a crescut iar asta se datorează și realizărilor pe care le-am avut pe parcursul celor 40 de ani care s-au scurs de la terminarea liceului. Realizări care nu au fost deloc puține și cu care mă mândresc și care nu mai pot fi șterse niciodată, vor rămâne în toată veșnicia care va urma.

Evident că am fost invidiată, în special de femei. That’s it! Chiar nu-mi pasă.

Recent a fost o întâlnire cu colegii de clasă din liceu. Am mers aproape de fiecare dată la aceste întâlniri și n-aș putea să spun că regret.

Doar că majoritatea dintre ei au rămas aceiași aroganți și agresivi, plini de certitudini, fără pic de empatie umană, fără suflet, doar niște oameni rigizi, goi pe dinăuntru. Sunt și câțiva oameni diferiți printre ei, adică normali, însă aceștia au aceeași dorință, pe care eu nu reușesc să o înțeleg, de a fi în preajma lor.

La ultima întâlnire am simțit o ostilitate din partea foștilor mei colegi pe care până acum nu am mai experimentat-o. Nu mă afectează, știu sigur că este doar invidie și prostie. Unii nu reușesc să priceapă și să accepte că poți fi capabil. Doar că asta se petrece oricum. Cu sau fără voia unora. Eu sunt fix așa cum sunt, și anume capabilă (daa, știiiu,  doar că trebuie să fiu realistă) indiferent că unora le convine sau nu. Cineva poate să mă urască și chiar să se otrăvească bând otravă, sperând astfel că eu voi muri, nu m-ar mira deloc , hahaha. Ok.

Însă această ostilitate a făcut victime în trecut. A ucis două fete.

Așa cum am mai spus, eu nu sunt o victimă! Ostilitatea lor față de mine mă lasă rece total. Niciodată nu mi-a păsat de foștii mei colegi de liceu, așa cum nici lor nu le-a păsat de mine, ăsta fiind un lucru absolut minunat, nu mi-am dorit absolut nimic de la ei. Am trăit 40 de ani fără măcar să mă gândesc nicio secundă la ei. Așadar efectul acestei ostilități este unul singur. Mi-am amintit că un grup toxic, plin de ură și prostie poate să ucidă. La propriu. Și chiar a făcut-o în trecut.

Atunci când mai mulți oameni se unesc pentru a te urî, când te marginalizează și te judecă pentru ceea ce faci sau ești, când ostilitatea și aroganța sunt fără limite , ei bine, acest lucru poate să ucidă. Mi-am amintit cu mare tristețe de cele două fete ...

Eu pot oricând să-mi șlefuiesc vârful dur al bocancului și dacă e nevoie pot să-l folosesc. Cu mare plăcere chiar.

Deși când te uiți acum la unii dintre foștii mei colegi te apucă mila. Sunt atât de înapoiați săracii, ei se cred în continuare în secolul trecut, nu realizează că evul mediu a trecut, că trăim alte vremuri, că acum există drepturile omului, că pretențiile de doi bănuți găuriți valorează fix doi bănuți găuriți, unii dintre ei nici nu știu să folosească internetul, nu pricep ce e aia freelancer, web, bussines propriu, și alte concepte dintr-astea care le sunt străine.

Ce satisfacție mai mare poți avea decât să-i vezi pe unii care altădată se umflau în pene, cum sunt ei jalnici acum, cum scriu ei agramat, cum habar n-au să lege doua propoziții și nu știu unde se pune cratima corect, cum se enervează ei pentru că nu pot înțelege nimic din ce le spui și atunci fac ceea ce știu cel mai bine și anume să fie agresivi și zgomotoși. Să încerce să te forțeze, pentru că apucăturile comunistoide și dictatoriale moștenite din grota în care au trăit în trecut încă se mai păstrează. Și să fie ostili, normal. 
Ce manifestare mai explicită pentru barbarie și prostie poți avea? 

După o întâlnire anterioară, unul dintre colegi mi-a trimis un control la firmă. Dacă ar fi înțeles cât de penibil este el, săracul! N-a înțeles, normal. Eu am firma proprie de aproape 30 de ani. Am avut zeci, chiar sute de controale. Dacă m-aș teme de controale, atunci aș pleca acasă, m-aș ascunde și eu în vreun birou prăfuit și îmbâscit la stat și aș sta acolo fără să fac nimic. 
Lucru care, atâta timp cât respir, nu se va întâmpla!